Îți scriu această scrisoare în speranța că îmi vei răspunde. Am încercat să dau de tine, dar nu te găsesc nicăieri. Ți-am sunat la ușă, ți-am aruncat cu pietre în geam. Te-am căutat peste tot.
Am fost în trecut. M-am întâlnit cu nostalgia și ne-am plimbat pe lângă școli și grădinițe. Nu erai în curte, nici în vreo bancă. Am fost la locul de joacă, în jurul blocului, prin tot cartierul unde am copilărit. Te-am căutat în desene, în gustări și în jucării.
Am fost la poarta liceului, la locurile unde chiuleam, la chioșcul ce vindea țigări la bucată, unde făceam chetă pe bere. Te-am căutat în pozele, muzica și hainele anilor '90 și în excesele primei decade a anilor 2000.
M-am plimbat pe bulevardele altor orașe, prin paturi de hotel, prin nisipul mării, prin foșnetul frunzelor din parc, prin buzele fostelor, prin băiețeala cu amici, prin diverse paturi de femei a căror nume nu îl știu, prin baruri, cluburi, teatre, malluri. Prin atâtea cazări, prin atâtea "acasă". Te-am căutat în fascinația pentru Crucea Caraiman și îndrăgosteala ce-o aveam față de lună. În glasul familiei, în mâncarea bunicii. Prin săli de forță, prin dojo-uri, prin bazine, prin caiete de teme, pe la joburi prin chipurile unor oameni ce păreau totul, doar ca acum să fie nimic. Nu te-am găsit.
Te-am căutat în prezent. În decesele din ultima vreme, în anxietate, în lașitate, în despărțiri, în viciile și greșelile în care cad. Pe paturi de spital și letargie. Prin minciuni și distrageri. Prin disperarea pe a cărei culmi urc, precum un Cioran scămoșat și prăfuit, cu valențe dublate de un lăutar de bodegă. Te caut în mâncarea proastă, în banii puțini, în incertitudine, în frică, în delăsare, în indiferență. Te caut în insomnii, în migrene, în miciuni, în masca băiatului fericit. Nu ești nicăieri.
Te-am căutat în viitor. În deznădejde. În autosabotare și în sentința karmei. În regretele ce vor veni. În reproșurile celui de atunci către cel de azi. În amintirea celor pe care-i rănesc azi. În ușurința cu care am fost uitat și înlocuit. În pesimism devastator și în optimism naiv. În iluzia unor momente de veselie aparentă, în singurătatea unor mese de Crăciun ce vor urma, în regretul unei bătrâneți zbuciumate. În declinul și deformarea ce va să vină, condiționate de meschinul verb "a fi". În bolile ce vor veni. În clepsidra ce se amuză cu viteza ei pe seama mea. În lumânarea ce-mi va vesti inevitabilul sfârșit. În decorul monoton al vieții. În alienarea generației viitoare. În prăbușirea miturilor.
Unde ești?
Și mai ales, de ce te ascunzi? De ce m-ai abandonat ca pe un bătrân nedorit într-un sanatoriu, de ce mi-ai lăsat doar pastilele amorțelii și ale disocierii? De ce nu mă lași să risipesc lacrimi?
Am mare nevoie de tine! Vreau să te simt, să mă cuprinzi, să mă spargi și să mă aduni. Să mă faci să risipesc lacrimi până mă liniștesc. Adu-mi, te rog, lacrimile înapoi! Vreau să plâng și să-mi amintești că sunt viu. Să mă golești, să mă înveți, să mă regenerezi.
Te caut, acum, când am cea mai mare nevoie de tine și tu alegi să mă ignori.
Te rog, Durere, vino înapoi! Adu-mi, te rog, lacrimile. Sunt ale mele și vreau să le risipesc.
Dă-mi un semn, aici voi fi!
Cu drag,
Ștefan
