Vorba lui Dostoievski

Nu cred că mai este vreun secret pentru cineva care mi-a citit măcar odată blogul că eu sunt un agnostic convins. Iar prin asta mă refer la faptul că privesc toate religiile pământului ca pe simple idei filosofice și că îmi e imposibil să cred că fericirea sau nefericirea mea depinde de vreo altă entitate în afară de mine. Am citit de mult din Biblie, atât cât am reușit și eu, am mai citit literatură creștină. Dar am citit și despre masonerie, și despre budism, și despre Wicca sau alte religii neopăgâne, chiar și despre religia lui Anton LaVey și pe toate le-am tratat cu respectul cuvenit. De identificat însă, nu m-am identificat cu niciuna. Toate, dar toate, de la creștinism la păgânism îmi par simple mituri, lipsite de orice formă de aplicabilitate, simple scorniri și baliverne.
În știința actuală nu pot să cred sub nicio formă. Desigur că o să îi dezamăgesc pe șoriceii de calculator, cu tunsori stranii, ochelari și coșuri... dar știința actuală pe lângă faptul că e mediocră, e și distructivă, deoarece majoritatea cercetărilor științifice au creat dezastre.
Desigur, știința încearcă să îl facă pe om să pară cea mai evoluată ființă de pe Planetă, mai nou, chiar din Univers. În același timp, religia încearcă să îl facă să pară de sorginte divină, fiu de Creator. Însă singura definiție corectă dată omului este cea dată de Dostoievski: ''omul e prost, fenomenal de prost''.
Tot am discuții cu diverși și diverse care mi-au sărit în cap în clipa în care am spus că omul este o creatură primitivă, ce este guvernată prin natura ei de plăcerile sale, dar care, din motive de nimeni cunoscute, alege să se cenzureze, să sufere, alege asceza, deși nimeni nu i-a cerut asta. După cum a spus și Freud, ''bebelușul este un pervers polimorf, ținând cont de multiplicitatea modalităților de accedere la plăcere''. Oricât am încerca să negăm, suferința în cazul oamenilor vine fie din dorința prostească de a se lipsi de plăceri datorită propriei prostii, fie din incapacitatea de a dobândi o anumită plăcere.
Mă amuză să văd cum se chinuie pseudosavanții și unii filosofi sau teologi să ''explice originea Universului'', când e clar și dovedit de psihologie că inteligența umană, atât de limitată cum e în prezent, respinge noțiunea de ''infinit'', gândind că totuși, undeva este și universul mărginit. Subconștientul uman nu recunoaște noțiunea de infinit, o tratează ca pe un termen abstract, exact ca și cu matematica, consideră infinitul un termen matematic.
Am tot avut discuții prin online cu diverși avizi de știință sau de religie, iar modul în care își lasă creierii spălați de ceea ce îndrugă bisericile sau savanții mă oripilează. Singurul lucru în care am încredere este propria mea rațiune, dar nici în ea pe deplin. Dar, deși doar pe jumătate, rațiunea mea este singurul lucru în care cred.
Penibilitatea ideii cum că omul este divin sau evoluat este de dimensiuni astronomice. Privim o comunitate de lupi. Au în codul lor genetic să ucidă animale, să se hrănească, să îi ucidă pe cei mai slabi, să bea apă, să se împerecheze, să aibă grijă de pui până vor fi capabili să se îngrijească singuri, să se supună toți celui mai puternic. Ei respectă în totalitate aceste reguli. Au înțeles că nu ne naștem egali și că unii sunt mai tari ca alții, deci prin urmare, trebuie să conducă. Au înțeles că nu te poți atașa de cineva/ceva decât atunci cât acel cineva/ceva e inofensiv. Ca dovadă sunt puii... cât sunt mici și neajutorați, primesc multă afecțiune din partea haitei. Cum cresc, afecțiunea pentru față de ei dispare, căci afecțiunea este o slăbiciune, iar dacă arăți slăbiciune unui potențial rival, ești mâncat. Iar ei, spre deosebire de noi, oamenii, ''fii divinității'', au înțeles că singura ființă ce nu îți va fi un potențial rival vreodată este propria ta persoană. Iar regula asta nu se aplică doar în cazul lupilor, ci la toate vietățile. Nicio vietate, în afară de om, nu luptă împotriva naturii sale. Și culmea: animalele care trăiesc conform naturii lor, trăiesc după un set de legi bine stabilit, într-un echilibru perfect cu celelalte vietăți, după o constituție a universului. Pe când omul, așa zisa vietate divină sau evoluată, trăiește haotic, imprevizibil, distructiv, creând un dezechilibru major în univers. E foarte clar că fără specia umană, planeta nu ar fi fost în momentul de față în stadiul de degradare în care se află.
De asemenea, văd obsesia asta față de guvernele mondiale. Desigur că nu îmi convine ca niște dobitoci frustrați să creadă că sunt stăpânii planetei doar pentru că au moștenit o avere gigantică. În general pentru că știu și eu că niște băieței de bani gata nu vor ști în veci să conducă spre altceva decât spre degradare. Dar modul în care vor cei mai mulți să îi oprească e de-a dreptul penibil. Simt nevoia să invoce tot felul de zei și să acuze că de fapt Bilderberg se închină diavolului (dacă totuși fac asta, cu atât mai rău... tot o șatră de superstițioși, dar bogați). Dacă într-adevăr cineva dorea să îi oprească pe ăștia, o făcea punând mâna pe ciomag și rupându-le cocoașa băiețeilor și fetițelor acestora.
Sunt conștient însă de existența energiilor. Totul, dar totul în Univers este energie. Unele au format o stare materială, altele sunt imateriale, dar perceptibile. Ca dovadă faptul că o stare de supărare în casă, între 4 pereți de beton este mult mai profundă decât una petrecută afară, între pomi, insecte sau păsări. Asta deoarece acestea sunt formate dintr-o energie ''vie''. Altfel spus, ființele vii fac un continuu schimb de energie cu ceea ce le înconjoară. Materia ''moartă'' nu emană niciun fel de energie, așadar, în urma schimbului de energie cu un perete de beton, rezultă sentimentul de singurătate, căci energia emanată nu primește un răspuns. Însă de la existența energiilor până la a crede orbește într-o zeitate sau a te încrede într-o știință încă primitivă e cale lungă.
Așadar, eu nu las nicio religie și nicio știință să îmi influențeze viața. Religia este doar o dulce minciună, o amăgire care te face să continui să mergi atunci când ești cu moralul la pământ. Însă, cea mai bună cale este să fii conștient că nu poți crede în nimic și să îți urmezi calea naturală. Nu am certitudinea că mai există o altă viață în care să îmi continui existența, așadar o să profit de aceasta pentru a accede la plăcere. Până la urmă, dând masca cinismului jos, vedem că singurul lucru care ne guvernează viața este egoismul. Așadar, existența mea planează în jurul fericirii mele. Nu caut decât liniște, îmi curăț mintea de orice gând rezidual și continui să exist, bucurându-mă de tot ceea ce am sau de ceea ce pot dobândi. Și uite așa evit suferința pe cât se poate de mult. Pentru că știu că există o persoană căreia îi pasă de mine și mă iubește: eu. Iar asta îmi dă putere să trec peste tot!