Între verde și gri

Simt nevoia să împărtășesc cele trăite în ultimele zile. De când nu am mai scris aici, după acea criză de hipersensibilitate, am reușit să mă eliberez. Există explicație științifică pentru asta, cică prin plâns se elimină substanțele nocive din organism. Așadar, nu vă sfiiți să plângeți, că face bine organismului. Ideea este că de când nu am mai scris aici am fost ocupat să ies din casă. Ziua de joi mi-am petrecut-o afară. Foarte mult timp afară. Am stat o grămadă de timp în una dintre cele mai verzi zone ale orașului, pe la aeroport. Am fost singurel vreo 2 ore că voiam să îmi pun ordine în minte. Desigur, am depășit orice depresie din moment ce auzeam glasul păsărilor, vântul... și ca un pițiponc ce sunt, mi-am făcut și câteva poze lucind în Soare, deși recunosc că nu prea mă dau în vânt după el... prefer toamna.
Desigur, ziua de ieri a fost și mai nebună. În primă fază eram nervos. Foarte nervos. Adică na, cum aș fi putut să fiu când la școală mi se cer atât de mulți bani? Pentru diplome, pentru poze, pentru curățenie, pentru șpaga la BAC pentru cursul festiv, pentru robe și toci... AAAHHH x_X. Crăp de nervi! Așadar, după-amiază am ieșit afară. Și acolo am rămas. Până pe la vreo 2 dimineața. Desigur, nu o să povestesc aici că am găsit niște sticluțe cu vopsea și ne-am apucat să desenăm asfaltul, nu pot să spun că ne-am apucat să facem poze cu desenele de pe asfalt făcând semnul de East coast/West coast, nu pot nici să menționez că ne loveam ''din greșeală'' cu vopsea, astfel încât adidașii mei deși albi din fabricație acum sunt albastri (mai grav, doar stângul, dreptul e în perfectă stare), nu e corect să povestesc că toate astea se întâmplau pe la ora 00:30, și nici nu pot să spun cum jucam azi fotbal cu un telefon stricat sau cum, din lipsă de altceva, am ieșit astăzi cu adidașii de ieri, unul alb iar celălalt cu picățele albastre, căci atunci risc să îmi pierd imaginea de om matur și serios :D. Deci într-un cuvânt, m-am distrat din greu. Seara trecută.. mă rog, astăzi pe la 02:00 dimineața stăteam în fața scării unui prieten și îmi povestea despre câteva filme horror.
Bineînțeles, cum să spunem că eu sunt un om întreg la mine? Eu o caut cu lumânarea. Știind că e ora două dimineață, eram ferm convins că pot să merg relaxat pe stradă, poate o problemă fiind maidanezii. Când mai aveam vreo 50 de metri până acasă ce să vezi? Vreo 5 cocalari de ăia cât frigiderul reședinței regale, la vreo 30 de ani, și vreo 2 mai tinerei și mai slabi (probabil erau ucenici sau ceva). Desigur, aveam telefonul ăla bun cu mine. Bag mâinile în buzunar ca și cum mi-ar fi frig, privirea înainte și așteptam din clipă în clipă să fiu acostat. ''Băi @@@@ (N.A.: nu am înțeles ce a zis) ai o țigară?''. Ahaa, vechiul text. Nasol, chiar îmi plăcea telefonul ăsta. ''Nu fumez'', bag eu privindu-l. ''N-ai mă ^^^^ (N.A.:tot nu am înțeles, probabil că lanțul ăla gros de la gât era rece și i-au răcit faringele), ăă?''. Mda, acum probabil că urmează partea cea mai rea- WTF, parcă ar fi prima dată. ''Nu fumez'' mai arunc eu odată și măresc pasul. Ăia mai ziceau ceva, habar nu am ce. Ei, acum e acum! Blocul meu nu e la stradă. Ci e al 3-lea bloc de la stradă. Deci, trebuie să intru pe o străduță, care desigur, prin bunăvoința autoritățior locale e scăldată în beznă. Mamăă, vreo 20-30 de metri până la bloc... dacă unul din malacii ăia au chef să îmi testeze interiorul buzunarului, fiind atât de masivi și fiind întuneric, deci atac-surpriză, cu o singură lovitură mă băga la nani. Uff... în clipa în care m-am văzut în scară eram cel mai fericit. Acum, partea a 2-a. Cum mă eschivez de ai mei? Pur și simplu, le-am spus că mă duc până la baie. ''Ai venit de mult?'', mă întreabă mama. ''Aaa, de vreo 2 ore!!''.
În fine. Clar este că eu caut bătaia cum caută un copil caramele. Azi mă duceam acasă. Era vreo 10 seara. Erau câțiva oameni pe stradă. Depășesc o fată cu vreun an-doi mai mică decât mine, și mă îndrept spre casă. Cocalarii tot acolo. Bine, azi erau doar vreo 2 din cei de aseară alături de alții cu un biceps cu diametrul roții de tractor. Trec frumușel mai departe, eu nu mă uit la ei, ei SE uită la mine... dau și eu colțul, ies din câmpul lor vizual și mă uit în spate... unu' din ei, slab și urât o oprește pe tipa pe lângă care am trecut, are gesturi tandre cu ea... trec mai departe. Fac 5 pași și îmi încetinesc mersul. Mai fac 3 și mă opresc. Sigur ăla s-a luat de ea. OK! ''Ștefane, du-te taică acasă, că nu e problema ta măi băiatule, ăștia or să te taie dacă zici ceva; și în plus, nici nu o cunoști, poate o fi vreo prietenă a lor''. Așa îmi zicea acea voce interioară care poartă numele de rațiune. ''Nu se poate, sigur s-au luat de ea. Mă duc să văd ce se întâmplă. Ce dacă nu o cunosc? Poate are probleme!''. Normal, m-am întors înapoi. Am văzut că tipul ăla încă îi spunea ceva. Nu am putut să văd dacă o ținea sau nu de mână. Ideea e că nu m-am dus să mă uit direct, m-am făcut că aștept pe cineva, ca să supraveghez scena. Și așa am început să mă zgâiesc la ăla. Peste câteva secunde, o văd pe tipă că se retrage, tipul se duce la locul lui. Aștept, tipa face câțiva pași, o privesc să văd dacă e speriată sau ceva, nu am putut să remarc asta însă. Fiind convins că e bine am plecat spre casă, strecurându-mă pe lângă maidanezii și cioroii din jurul blocului.
Deci, mai exact, aș fi putut fi bătut/tăiat/matratat de niște malaci care cu un singur pumn îmi fracturau maxilarul, doar pentru că mi se părea că s-au luat de o fată pe care nu o cunosc, nu am mai văzut-o, și nu știu dacă o voi mai vedea vreodată. OMFG, chiar că sunt plecat cu capul!!! Deși, dacă i-ar fi făcut ceva, probabil că aș fi făcut în așa fel încât să intervin, ceea ce înseamnă că mi-aș fi luat bătaia vieții mele de la ăia.
Cam atât pe azi. See you soon- adică tomorrow (dacă nu m-or lichida maidanezii sau cocalarii la orele târzii la care mă întorc și eu acasă).