luni, 14 mai 2012

Trenul spre viitor

Nu știu dacă am dat vreodată detalii aici, dar cert este că un important factor de stres pentru mine îl reprezintă faptul că în mai puțin de 3 săptămâni termin cu școala. Da, bine, urmează BAC-ul și toate astea, dar astea nu mă înspăimântă deloc. Dar mă sperie faptul că inevitabil urmează un dur proces de maturizare. După cum poate știți deja, am posibilitatea de a studia în UK, la o universitate bună de acolo.
Am făcut aplicația, universitățile pentru care am optat și-au dat acceptul, condiția fiind să iau examenul de engleză și să am măcar 8 la BAC. Guvernul îmi va plăti studiile, eu va trebui să mă angajez ca să îmi plătesc cazarea, masa, mă rog, tot ceea ce mai am nevoie. Știu, pare tentant. Dar totuși, nu vreau să o fac. Nu vreau, nu pot! Nu mă pot desprinde de străzile pe care mă plimb de când eram copil, nu mă pot desprinde de locurile pe care le frecventez... sau poate că pot. Da, pot! Însă nu mă pot despărți de oamenii din jurul meu. Știu ce mă încurajează familia să fac. Dar oricât m-ar bate la cap, oricât de agasanți ar fi, oricât de mult vreau libertate, nu pot să mă rup cu totul de ei. Am foarte puțini prieteni. Dar sunt o componentă vitală în viața mea, atașamentul meu față de ei este uriaș... o să le simt lipsa clipă de clipă.
Toată lumea are grijă să îmi spună să privesc în jur și să spun dacă îmi place ce văd. Dacă îmi place să mă tem atunci când ajung la spital, gândindu-mă că s-ar putea să nu mai ies viu de acolo? Dacă îmi place ca stresul să atingă cote uriașe atunci când traversez strada, conștient fiind că un copil de bani gata m-ar putea lua pe capotă și să mă împrăștie pe șosea fără regrete? Dacă îmi place să privesc în toate părțile atunci când ies din casă de teama maidanezilor sau a cocalarilor care ar putea să mă sfâșie? Dacă îmi place ca băncile și politicienii să mă umilească clipă de clipă doar pentru că au bani? Nu, nu îmi place. Dar atașamentul față de cei din jur e mai puternic. Să nu fiu înțeles greșit, nu îmi pasă deloc de țara asta oribilă, de tricolor sau de mai știu eu ce... dar nu pot concepe viața fără oamenii la care țin. Hai să ne imaginăm cum va fi: mă trezesc de dimineață, plec la facultate, stau multe ore pe acolo, vin acasă, mănânc, mă schimb, plec la muncă, stau vreo 4 ore, că atât am voie, câștig cele 20 de lire din acea zi, apoi vin acasă, și apatic fiind, trebuie să mă apuc și să mai citesc câte ceva din cele predate acolo. Desigur, toate acestea în engleză, limbă în care pot purta o conversație, dar cu a cărei gramatică nu mă împac deloc bine... Sigur, mă pot minți că ''îmi voi face alți prieteni''. Mda, sigur. Și eu ar trebui să cred asta? Asta e o încurajare lipsită de noimă. Știu textul pe dinafară, cum că acolo voi avea alt statut social. NU ÎMI PASĂ!!! O să mă rup de prieteni. de familie, mai mult ca sigur că timp de 3 ani cât o să stau pe acolo or să mă uite cea mai mare parte din ei.
[youtube http://www.youtube.com/watch?v=9iGQ2emkdig&w=420&h=315]
Însă creierul, rațiunea mea mă acuză. Îmi spune că țara asta mă plafonează, mă macină, mă ucide lent. Rațiunea, ca și cei din jur, mă obligă să cred că dacă nu sunt oportunist o să mor. Dar nu îmi pasă. Prea puțin îmi pasă de rațiune. Iraționali sunt cei care cred că dacă fac facultatea în străinătate am postul asigurat. Nu e chiar așa. Hai să fim sinceri, nu sunt chiar un geniu, astfel încât imediat ce termin facultatea să fiu angajat la nu știu ce mare trust de presă. E foarte posibil să iau masterul și să rămân la stadiul de vânzător la fast-food. Fie că e UK, USA sau orice altceva, facultatea nu te salvează și nici nu te îngroapă. Nu te face mai deștept, și nici nu te prostește. Ceea ce te ajută cu adevărat este șansa. Sclipirea de moment, talentul. Ori eu nu am un talent anume. Dacă aș fi cântat, aș fi pictat, aș fi sculptat, aș fi avut suficient simț artistic încât să fac poze bune, atunci poate mai ziceam. Dar așa, sunt doar un individ banal. O să termin facultatea și voi avea o viață anostă, dominată de apatie.
E o șansă spre maturizare? Dar cine mama naibii a spus că vreau să fiu matur? Adulții nu știu să zâmbească, să râdă, să iubească, să viseze. Sunt raționali. Nu știu nici nu adult care pentru că simpatizează o persoană, ar fi dispus să renunțe la o croazieră de lux pe Coasta de Azur, doar pentru a fi cu acea persoană. Nu am întâlnit un adult care, pentru că îi place prea mult un show T.V. să rateze o întâlnire de afaceri importantă. Nu am văzut niciodată un adult care să se mulțumească să mănânce exact atât cât are. Nu am văzut un adult care să arunce pietricele în apă de dragul cerculețelor care se formează. Și nu, nu am văzut nici un adult care, doar pentru faptul că vrea o relație de vis să ucidă orgoliu, mod de gândire, statut financiar, slujbă, mod de viață. Toți adulții își pun viitorul pe primul loc, uită de prezent, de nebunia momentului.
Nu, nu vreau să plec! Vreau o relație perfectă, prieteni puțini și sinceri, familia alături, bani puțini, viață simplă și gândul canalizat doar spre prezent. Da, mă conduc sentimentele. Așa, și?! Sentimentele sunt singurul lucru care încă mă țin viu, care încă îmi arată că sunt om, nu robot. Da, o să sufăr mult că nu sunt rațional. Ei bine, măcar voi avea pentru ce să trăiesc... când sufăr, scopul meu este să ating fericirea. E mai bine să suferi și să speri să găsești fericirea, decât să fi apatic, gol în interior, să te concentrezi doar pe materie. Măcar știi că încă exiști ca om... nu ca robot!
Încă oscilez... încă nu știu ce cale să aleg, dacă să mă îmbarc sau nu în tren. Eu nu prea aș vrea...dar...nu știu..

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu