Victima societății de consum

Că detest cu tot sufletul meu sistemul corporatist nu cred că mai este vreo noutate. Știu toate textele care spun că de fapt postarea pe care o scriu se datorează unor corporații, și că este perfect normal ca banul să fie unealta de control a vieții. Însă cu toate acestea, pentru mine banul și sistemul corporatist sunt doi viermi ce se adapă din sângele și sufletul Omului, și când zic OM, mă refer la ființa aflată în stare naturală, nu captivă într-o cușcă de beton. Nu, țelul meu nu este banul, căci atât timp cât încă o să îmi pot procura hrană și îmi pot improviza măcar un adăpost, încă simt confort. Visele mele nu includ birou, clădire înaltă, hârtii, vilă, limuzină, bijuterii, restaurante, carduri și conturi, ci plajă, munte, nisip, cort, bicicletă, scara blocului, apa de izvor, tren, soare, natură. Doar că din păcate, acest mod de viață va trebui să rămână hobby, pentru că, la fel ca în multe alte situații, ceea ce vreau eu nu prea contează, contează ce vrea societatea.

Cum se nasc eroii

Cu toții ne facem planuri. Cu toții ne facem o idee asupra conceptului de fericire, și facem tot posibilul ca acel concept să se adeverească întocmai. Nu admitem deviații de la calea inițială, nu acceptăm întoarceri din drum. Avem o cale, mergem pe ea. Pierderile nu au ce căuta în planul nostru. Noi ne-am propus să ieșim mereu în câștig. Ne scriem scenariul propriei povești, ne-am propus să îl respectăm întocmai. Doar că, pe lângă noi, mai există și o natură, mai există și alți oameni, poate există și o entitate divină, care joacă în același film cu noi, astfel încât nu putem spune că suntem scenariștii poveștii noastre. Ulterior, vom învăța că de fapt viața noastră nu este o piesă de teatru cu un scenariu bine stabilit, ci mai mult o piesă de teatru bazată pe improvizații. Nu există scenariu. Va exista doar o biografie a personajului, dar doar după ce acțiunea s-a încheiat. Astfel, omul nu poate scrie decât despre trecutul său, nu poate acționa decât asupra prezentului său, și nu poate vedea rezultatul decât în viitorul său.

Ploaie...toamnă...fericire

Nu știu cum, dar am omis să scriu despre vremea de afară. E drept, acum trebuia să am un document word în față și să scriu povestea, însă știu că încă mai am timp berechet să o scriu. Însă despre vremea de afară efectiv, am uitat să scriu. Însă aseară am citit articolele scrise de Viorel și Emme mi-am dat seama că eu am omis să scriu despre asta.
De săptămâna trecută am un noroc incredibil... cum ies afară (și nu mă refer până în fața blogului blocului) începe ploaia. ''Pff... ce aiurea''-poate că asta vă așteptați să zic. Ei bine, nu! Zic ''Yeeepyyyy'' (e drept, în forurile mele interioare, ar fi cam straniu ca la 19 ani să sar într-un picior și să strig ''Yeppyyy''-deși sunt tentat să o fac). Ploaia mi se pare cel mai frumos cadou pe care natura mi l-a dăruit vreodată. Iar toamna este perioada mea de relaxare interioară, de odihnă a sufletului meu, când se poate manifesta liber, exact ca un copil într-un parc de distracții.
Vara mă agită! Căldura soarelui mă umple de energie. Mă face să râd, trupul meu simte căldura și nu se dă în lături de la acțiuni imprudente... e o dulce nebunie, vara este cea care îți desfată trupul, materia simte nevoia de căldura soarelui. Vara este precum o petrecere foarte animată. Deja la finalul lui August petrecerea, agitația încep să se termine. Se lasă liniștea. Oamenii, acum câteva săptămâni plini de energie, pe care făceau tot posibilul să o consume sunt acum calmi, tăcuți, vara ce a trecut lăsând doar o ușoară perdea de praf în amintirea lor. Sfârșitul lui august e ca starea de mahmureală, de amețeală, de oboseală de după o petrecere.

Era odată o vorbă, cică ideile bune se nasc accidental. Mda... păi cam așa este. Ieri seară, plec de acasă să mă întâlnesc cu niște prieteni. Aveam ceva de mers, căci ei erau deja prin oraș, eu trebuia să îi caut. Traversând o intersecție ce credeți voi că mi s-a întâmplat? Ce ar putea să mi se întâmple în 10 secunde? Să mă claxoneze un nene, să mă stropească un vitezoman, să calc într-un... Pedigree metamorfozat prin procesul de digerare-excreție, să îmi ureze noroc din zbor un porumbel... nu, nimic din toate astea. Ci un lucru care pare greu de crezut (chiar și de către mine care l-am trăit)...

Slipii mei...ăăă... sleepy day!

Vă mai amintiți de ''domnul Elefănțescu''? Am vorbit de el zilele trecute... nenea ăla gras care a adormit la calculator. Ei bine, se pare că ''domnul Elefănțescu'' e vrăjitor sau ceva... se pare că s-a supărat că am râs de el, așa că s-a răzbunat. Ori asta, ori poate că narcolepsia este molipsitoare. Altfel nu îmi explic ceea ce mi s-a întâmplat astăzi.

Nervi, impulsivitate și filfizoni

Într-adevăr, momentele în care ne pierdem controlul fac parte din viața noastră. E inevitabil. Multitudinea de factori de stres te supune unei presiuni pe care nu o poți evita... însă o poți ignora. Desigur, asta dacă ai un foarte bun autocontrol asupra ta. Dacă nu, riști să te lași condus de sângele care se fierbe în tine, și aleargă prin venele tale. Atunci comiți cele mai mari greșeli. Pur și simplu, rațiunea este oprită, acea stare nocivă te face să vrei să o dai afară cu orice preț. Furia activează un sistem de apărare defectuos, care se bazează mai mult pe atac decât pe apărare. Așadar, ne trezim că spunem sau facem ceea ce în mod normal nu am face/zice niciodată.

Blogger! Sau...?

Din ianuarie 2009 de când am descoperit bloggingul (folosind pe atunci profilul de Netlog) am tot scris. Și am tot scris. Mai bine sau mai prost. Mai agramat sau mai corect. Mai pueril sau mai interesant. Cert este că am scris. Și cam atât. Întotdeauna am fost preocupat să scriu. Pare de-a dreptul ilar, dar în cei 3 ani încă nu am reușit să învăț nici un cod HTML. Până de curând nici nu văzusem cum se face un banner. Și sincer să fiu, abia acum 2 ore am reușit să adaug bloguri la secțiunea ''Recomand''.

Fac din noapte zi...

După cum era și normal, nu puteam să nu povestesc despre seara trecută... A fost ceva de-a dreptul magistral. Pur și simplu, Cedry2k și Carbon s-au născut pentru scenă și hip-hop... ba nu, scena și hip-hopul au fost inventate pentru ei. Showul a început undeva pe la ora 00:00. Încă din clipa în care a intrat Cedry2k, așa cum era de așteptat, atmosfera s-a încins. Cedry2k și Carbon au interacționat uimitor cu fanii. Timpul efectiv parcă stătea în loc... efectiv nu știu cât timp a durat concertul. ''Pentru omul meu, Petre Țuțea... susținem adevăratele valori ale României'', ''Mâinile în aer cine crede'' sau favorita mea

România bubuie de inteligență

După ziua de ieri credeam că le-am văzut pe toate. Desigur, am uitat că trăiesc în spațiul carpato-danubiano-pontic, unde nici un coșmar nu este utopie. Astăzi m-am convins că există Apocalipsa. Dacă există dreptatea universală, trebuie să existe Apocalipsa. Dacă nu, trebuie inventată. Efectiv, prostia a atins cote maxime. Ziua de astăzi a fost un real succes... sau un real eșec. Eșec pentru mama, care și-a pierdut o zi absolut degeaba, un succes pentru mine, căci m-am amuzat teribil. Așa cum de mult nu am mai făcut-o.

Melcul Bob

Probabil că vă amintiți când am spus în postările anterioare bucuriile pe care mi le provoacă unele lucruri extrem de banale. Unul dintre acestea este un joculeț pe calculator. Pueril, imatur, simplu și vesel, cu un personaj ușor prostuț, simpatic și... foarte plimbăreț... melcul Bob. Am descoperit acest joc săptămâna trecută, și de atunci îl tot joc. Are un grad de dificultate mediu, și este extrem de ingenios. M-am pomenit astăzi, vorbind cu părinții mei despre lecțiile la istorie, că aș vrea să pun mai mult bază pe melcul Bob...adică pe voievozi! Melcul Bob s-a strecurat în creierașul meu și îmi provoacă zâmbete doar când îi pronunț numele. Vă recomand cu căldură acest joculeț, pe care îl găsiți tastându-i numele pe Google. Distracție plăcută!

Trenul spre viitor

Nu știu dacă am dat vreodată detalii aici, dar cert este că un important factor de stres pentru mine îl reprezintă faptul că în mai puțin de 3 săptămâni termin cu școala. Da, bine, urmează BAC-ul și toate astea, dar astea nu mă înspăimântă deloc. Dar mă sperie faptul că inevitabil urmează un dur proces de maturizare. După cum poate știți deja, am posibilitatea de a studia în UK, la o universitate bună de acolo.

Între verde și gri

Simt nevoia să împărtășesc cele trăite în ultimele zile. De când nu am mai scris aici, după acea criză de hipersensibilitate, am reușit să mă eliberez. Există explicație științifică pentru asta, cică prin plâns se elimină substanțele nocive din organism. Așadar, nu vă sfiiți să plângeți, că face bine organismului. Ideea este că de când nu am mai scris aici am fost ocupat să ies din casă. Ziua de joi mi-am petrecut-o afară. Foarte mult timp afară. Am stat o grămadă de timp în una dintre cele mai verzi zone ale orașului, pe la aeroport. Am fost singurel vreo 2 ore că voiam să îmi pun ordine în minte. Desigur, am depășit orice depresie din moment ce auzeam glasul păsărilor, vântul... și ca un pițiponc ce sunt, mi-am făcut și câteva poze lucind în Soare, deși recunosc că nu prea mă dau în vânt după el... prefer toamna.

Ziua copilului meu

Îmi dau seama că sunt un părinte foarte ingrat. Sunt unul dintre acei părinți care, preocupați fiind cu gândurile lor, își ignoră copilul. Această situație se întâmplă de mult timp, de mii de ani. Există atât de mulți părinți care efectiv, nu reușeau să își facă timp pentru a lor fiu sau fiică. E drept, în secolul în care trăim grijile ne copleșesc la fiecare pas, stresul ne îngenunchează, creierul și sufletul se lasă duse de vânt în direcția în care rutina zilnică ne împinge. Așadar, de cele mai multe ori, uităm ce cei dragi, doar verificăm cum se simt, și apoi ne băgăm în pat, extenuați fiind. Exact această atitudine am avut-o eu în ultimele zile față de copilul meu. Zilnic vedeam ce mai face, și doar atât. Nu petreceam deloc timp cu el. Ei bine, am spus că totul are o limită. Astăzi, fiind ziua lui, o să am grijă să fiu lângă el.

Leapșă sportivă

Iată că a venit momentul ca blogul meu să primească prima sa leapșă. Am primit de la Cosmin o leapsă a cărei temă este sportul. În continuare o să vedeți cât de activ din punct de vedere fizic nu sunt sunt eu. Citiți în continuare, și nu îmi urmați exemplul, ba chiar din contră, încercați pe cât posibili să fiți activi.

MaiDanez ca-n Copenhaga

Avantajele blogului personal este că pot fi eu însumi. Doar că acest blog are rolul de a mă ajuta pe mine să aflu cum sunt eu însumi! Pentru a mă cunoaște cu adevărat, trebuie să îmi accept toate aspectele vieții. Astăzi voi vorbi despre un alt aspect, care pentru unii dintre cei care mă cunosc a rămas, în mod involuntar, necunoscut.
Însă pe care nu îl reneg, nu îl ascund, și despre care pot vorbi fără probleme.

Deep low Ma

Abia am venit acasă pentru că am fost la vechiul liceu să îmi iau diploma de 10 clase. Mda, chestia aia stupidă care m-a costat mulți bani și care sincer, mi se pare o mare prostie. Ajung la liceu, intru la secretariat, îi zic de ce am venit... duduia mânca (deși sincer, la cum arată zici că nu ar mai trebui să mănânce, că și-a făcut plinul pe următorii 20 de ani), așa că m-a pus să aștept. La fel și pe o fată care fusese plecată din țară, așa că a profitat de ocazie că s-a întors înapoi ca să își ia diploma. Așteptăm noi vreo 10 minute... deja ne pierduserăm răbdarea. Oricât am vrut să evit momentul, era inevitabil să nu mă întâlnesc cu foștii profi, și cu întrebările de rigoare ''Ce faci, cum e dincolo? Aha.. bine, bravo''... Mda... se deschide ușa și tanti ne cheamă înauntru. Îi dau buletinul, semnez, îmi dă diploma, salut și ies. Hai mă, că a ieșit bine.

Folosim diacritice!

Limba română conţine diacritice, caractere ce fac să putem deosebi cuvinte precum "fată" de "faţă" şi alte exemple.

Campania «Folosim DIACRITICE» are ca scop introducerea diacriticelor pe site-urile şi blogurile româneşti.

Cum prea bine ştim cu toţii, româna este o limbă frumoasă, care totuşi conţine şi aceste caractere, ce sunt folosite încă din prima zi, când învăţăm să scriem.

Noi trebuie să iubim limba română, să folosim diacritice!

Despre raci, cocktail și top modele

Mulți vor înțelege din titlu că este vorba despre modul de viață al celor bogați. Greșit însă! Este vorba despre modelele mele. Despre persoanele care pentru mine servesc ca și linie de finish... ei sunt ținta pe care ar trebui să o ating într-o bună zi. Era cândva o vorbă, în adolescență ai nevoie de modele. Mi se pare eronat. Întodeauna ai nevoie de modele. Ai nevoie de modele și pentru a ști cum să fii un model. Poate mulți or să se întrebe cum îmi permit eu, într-un secol în care cam toți cei de vârsta mea visează să concerteze pe Broadway, să aibe un show tv sau să obțină un post într-o corporație, să spun că nimic din toate acestea nu m-ar face fericit. Explicația e simplă... sunt Rac. Însă unul dintre acei raci..